Zbucium de vise

Încă mai merg, în miez de vară,
Cum am tot mers de-atîtea ori,
Mereu cu gândul înspre seară
Şi rostul primilor fiori.

Mai trec prin zilele uitate
Într-un îndemn pierdut în vis
Şi-n toate ce le cred curate
Găsesc culori de compromis.

Şi tot aştept, în taină mare,
Punând ideile în vers,
Să simt arsuri de-nflăcărare
Pornind un drum ce-l am de mers.

Doar seara-mi vine-nlăcrimată
Să-mi spună tot ce s-a-ntîmplat,
Şi-mi am privirea zbuciumată
De cerul mult prea înstelat.

Reci ploi de stele-nfrigurate
Mă ţin în traiul meu stingher,
Prea doritor de libertate
Şi mult căutător spre Cer.

Pe drumul unor legi nescrise,
Mă tot avânt, mergând de zor,
Zorind un curcubeu de vise
Să dea culoare nopţilor.

Destin de depărtare

Izbuc de valuri taie în epave
Pustie drumuri, falnice cărări...
Şi tot purtând un dor de depărtări,
Simţind îndemnul marilor chemări,
Ulise-şi simte visele bolnave

Toţi văd deşarte certuri de hotare,
Mulţi cred că cearta-i semn de nou avânt...
Tot aşteptând cu privegherea-n vânt
Uită şi Penelopa de cuvânt,
Făcând din el mereu o întrebare.

La ţărm doar valul este semn că vântul
Plecat e-n larg, rătăcitor, pe mări...
Cu-n înlemnit destin al altor zări,
Cu o deşartă soartă de-mpăcări,
Ulise-şi vrea, pe ţărm avea mormântul.

Nimic nu-i nou sub Ceruri şi sub soare,
Timpul e tot mereu nerăbdător...
Crezând că totul e întâmplător,
Îşi vrea şi Penelopa alt decor,
Chiar dacă întrebărea tot o doare:

Şi se întrebă, cumva cu mirare:
Ulise-i dorul meu de depărtare?

Definiţi prin critici

Trăim iubirea-n marea de invidii
Şi valuri tot mai mari ne încolţesc,
Pasul ni-i greu călcând pe coji de stridii
Şi-aşa uităm că totul e firesc...

Uităm să ne ferim de privitorii
Ce caută ceva ce nu-i văzut,
Şi-ademenesc, în miez de noapte norii,
Prefabricând delicte din trecut.

Părerile sunt, veşnic, comentarii
Pline de iz mereu judecător,
Dar din motive absolute, varii,
Puse-n contextul vieţii tuturor.

Poveste cu adaos de iluzii
Fac mulţi din tot ce poate fi trăit,
Iar amăgirea marilor confuzii
Îndeamnă către muchii de cuţit.

Uităm că suntem, noi, definitorii
A tot ce după noi va fi rămas,
Că n-au pierit nicicând acuzatorii
Ce văd de toate într-un simplu pas.

Ne asumăm eroarea unor critici
Ce se privesc pe ei, vorbind de noi,
Ca-nduplecaţi de termeni, noi, juridici
Să regretăm că suntem amândoi.

Durere de dor

Vremea trecută-n urmă e rămasă,
Tot ce a fost ne este doar trecut...
Cândva ştiam de viaţa de acasă,
Azi chiar cuvântul ni-i necunoscut.

Ne rătăcim de gândurile noastre
Când căutăm în vremuri ce-au apus
Şi înţelegem câte mari dezastre
Sunt adevăruri care nu s-au spus.

Ne este dor de simpla provocare
De a dormi o noapte liniştiţi
Uitând că-n dimineaţa următoare
De ochi străini ne vom trezi priviţi.

N-avem idei şi, parcă, nici motive
Să fim doar adevărurilor vad,
Şi să trăim sub falduri instinctive,
Uitând motivul stelelor ce cad.

De-acasă ne e dor şi spre acasă
Ne vrem, cândva, să ştim că facem paşi,
Când orice neputinţă ne apasă,
Spunându-ne ce ani ne sunt rămaşi.

Şi, prin urmare, prin singurătate
Facem ce facem şi trăim uitaţi,
Rememorând speranţe spulberate
Şi drumul altor paşi, îndepărtaţi.

În înţeles, cu rost

Nu are rost să vrei să schimbi culoarea
Acestui cer atât de plumburiu,
Mai bine haide să convingem marea
Să să dorească norilor sicriu.

Pe mine găzduieşte-mă sub pleoape
Că-n ochii tăi seninu-i necuprins
Să-ţi fiu şi să te simt mereu aproape,
Un rug, luminător de vis, aprins.

Să împrumut din ochii tăi lumină,
Simţindu-ţi harul binefăcător
Ce m-a lăsat să ştiu că-s fără vină,
Doar dacă vreau să fiu învingător.

În vise, poţi, cu flori de primăvară,
Să pui culoare norilor răzleţi,
Pe care îngeri, nevăzuţi, coboară,
Redând speranţei gând de alte vieţi.

Şi-aşa să-nvăţ să nu mai iau în seamă
Că fulgerul el-aud dar nu-l mai văd,
Să merg pe drumuri fără să am teamă,
Când nevăzutul lumii îl prevăd.

Din vis ştiind eu am să-ţi spun când marea
La ţărm adună valuri din furtuni,
Ca tu, scrutând, în tihnă depărtarea
Să crezi că omu-i cumul de minuni.

Etern prin absolut

Din absolutul faptelor concrete,
Privesc conturul lumii desuete
Plin de-ntrebări, în sine, indiscrete.

Cobor în gânduri întru înălţare
Să pot privi, când soarele răsare,
Un orizont pierdut în depărtare.

Mă regăsesc cu totu-n rătăcire,
Căutător, pe drum de împlinire,
De alt motiv pierdut prin amintire.

Însemne văd şi regăsesc în toate
Dorinţa de-a trăi în libertate
Făptuitor a tot ce omul poate.

Din absolutul lumii desuete
Privesc spre orizonturi indiscrete
Strivite de dorinţele concrete.

Cobor umbrit de marea înălţare
A celor ce găsesc în depărtare
Răspuns la orice fel de întrebare.

Şi readuc, din colb de amintire,
Un omenesc avânt spre împlinire,
Ce-mi pare-a fi, acum, o amăgire.

Şi-ncet, încet, mă las uitând de toate
Ca să trăiesc, măcar pe cât se poate,
Eternitatea mea în libertate.

M-am întrebat...

M-am întrebat ce-i timpul... N-am aflat
Şi de-ntrebări am cam făcut risipă...
Mi-e dat să ştiu că într-a nopţii clipă
Va fi să retrăim fapt întâmplat...

M-am întrebat ce-i dorul... N-am aflat
Şi m-am trezit vorbind despre dorinţă...
Şi că visez o mare biruinţă
Din viitorul fapt deja-ntâmplat...

M-am întrebat ce-i visul... N-am aflat
Şi m-am întors, mergând grăbit, la viaţă
Trecând prin valuri mari, şi reci, de ceaţă
Spre vremea unui fapt ca şi-ntâmplat.

M-am întrebat ce-i gândul... N-am aflat
Şi m-am trezit uitând de tot de mine,
Că şi prezentul trece, de la sine,
Spre adevăr, spre faptul întâmplat.

M-am întrebat ce-i viaţa... N-am aflat
Și-am rătăcit trecând mereu hotare...
Mi-e dat să ştiu că noaptea va fi mare
Când pasul fi-va faptul întâmplat...