Lasă-ţi lumina...

Lasă lumina să stea aprinsă,
ea-n sine-i calea să ştiu s-ajung,
chiar de-i furtună, ori vreme bună,
noapte-nnegrită, ori plină zi...
Drumul mi-e lung,
pot rătăci...

Va fi o vreme încă furtună,
o vei simţi...
Eu voi tot merge, în miez de noapte,
spre miez de zi,
din prag de astăzi spre prag de mâine,
spre a-l păşi.

Ca altădată,
ştiu,
nu-mi e teamă,
trăznetul nopţii, vom auzi,
când se vor rupe munţii de gheaţă,
când apa mării, peste câmpii,
va năvăli să-i ceară vamă

Sloiuri de gheaţă,
de dimineaţă,
pe sub ferestre, vor adormi,
stând să aştepte miezul de zi,
ce, pe mai toate, le va topi.

Lasă lumina să stea aprinsă,
ea, doar, îmi spune,
ea tot îmi spune,
ce gândurile mari încă te-apasă...
despre trăirea maiestuoasă
ce te ridică,
visul ce-ţi spune că eşti învinsă,
speranţa serii, neprihănită,
ce se doreşte grabnic trăită,
fără de frică...

Lasă-ţi lumina, las-o aprinsă...
Eşti curioasă
dar neînvinsă...
Eşti mai frumoasă...

Pseudo-identitate

Oare noi mai ştim noi ce suntem?

Suntem oameni mari sau mici?

Suntem doar roboţi habotnici,

stăpâniţi de-al fricii bici?

Ne trăim de azi pe mâine,

învăţând să ne minţim,

Şi-l minţim pe cel de-aproape

ca să spunem că iubim...

Între formă şi esenţă

noi punem semnul egal,

Ca să ne-mbătăm cu gândul

că-i real doar ce-i real,

Şi credinţei îi dăm sensuri

după cum doar noi o vrem,

Şi ne facem, din dorinţă,

amuletă ori totem.

Prea seduşi de moda nouă,

drumuri facem prin noroi,

Ne-mpreunăm la-ntâmplare

fără gând spre mai apoi...

Şi, chiar dacă bem otravă,

vrem să nu ne-mbolnăvim,

Iar de cumva se întâmplă,

de Dumnezeu ne-amintim.

Mai nimic din lumea asta

nu ne pare-a fi normal,

Bunul simţ şi adevărul

are sens de ideal,

A ieşi, oricum, în faţă

e acum un obiectiv

Şi-a ucide pe oricine,

cu sau fără de motiv.

Suntem ceea ce nu suntem,

nici măsuri nu mai avem,

Ne-amintim că trece timpul,

dar nici asta nu vedem...

Ne trăim un azi habotnic,

a toate cunoscători,

Suntem buni numai la vorbe,

mai deloc faptuitori.

Viaţa-i marfă, omu-i marfă,

gându-i marfă-n galantar,

Forma-i cea care contează,

vorba-i pusă pe cântar,

Restul nu are valoare

când n-aduce un folos,

Doar ceea ce-i la vedere

e urât ori e frumos.

Astfel cum să ştim ce suntem?

Oare oameni putem fi,

Mai putem trăi-n iubire?

Ştim ce-nseamnă a iubi?

Mai putem avea prieteni,

sau prieteni buni ni-s banii?

Ştim că ne şi trece timpul

şi cu el ne trec şi anii?