Căutări, spre dimineaţă

Eşti ultima privire ce o am
Când clipelor le caut somn de noapte
Ştiindu-te vieţii ca balsam,
Dorindu-te şi vis şi gând şi fapte.

Şi între miez de nopţi şi zori de zi
Timpului meu te vreau mereu ştiută
Spre a-ţi avea, spre seară, dărui
Trecuta zi cu totul împlinită.

Tot trec spre timp trecut din viitor
Şi mă opresc mereu, mereu la tine,
De tine doar îmi este veşnic dor,
Şi chiar ţi-as spune, nu mă pot abţine.

Chiar dacă dau o raită prin prezent,
Această lume simt că e săracă,
Mă simt cumva, chiar eu, că-s repetent,
Că-nvaţă doar spre moarte să se treacă.

Dar când apari, în zări, în depărtări
Îmi amintesc de ce-am venit prin lume,
Şi-aştept hotarul marii întâmplări
Ce vieţii-n mod real, îi va da nume.

Privirea-ntâie-mi eşti... nu ştii c-o am
Când ochii-mi trec spre razele de soare...
Ştiindu-te vieţii ca balsam...
Eternităţii, lacrima-mi de soare...

Renaştere prin naştere

Din secundele pierdute

timpul nou se plămădeşte,

Se ascunde de-ntuneric,

spre lumină se grăbeşte,

Ca prin cel ce se va naşte

să dea vieţii altă formă,

Dându-i sens eternităţii

printr-o linişte enormă.

Vremuri noi, împlinitoare,

vin de mâine să se-arate,

Să redea consensul vieţii

prin zvâcniri spre libertate,

Vin orice le-ar fi-mpotrivă,

vin ştiindu-se dorite,

Risipind vorbele goale

şi rostiri nerostuite.

Întâmplase-va şi fapta

ce acum e-ntâmplătoare

Pentru cei ce cred că vorba

chiar de-i spusă mai şi moare,

Plânsul nu-i cel ce ucide,

plansul doar îl întăreşte

Pe acel ce-şi merge drumul

şi la greu nu se opreşte.

Când ne-am prins în hora vieţii

am făcut-o din conştiinţă,

Ştim de-o viaţă ce urmează,

doar ne vrem fără de ştiinţă,

Cel ce vine ştie drumul,

ştie că-i e dat să vină,

Cu a Cerului putere

să dea altor vieţi Lumină.

Zbateri mari stau împotrivă-i

şi chiar revărsări de ape

Înalţate peste maluri

de cei ce nu-l vor aproape,

Nori de păcură în flacări

i se vor a-i sta pe urme,

Dar nu-l pot opri să vină,

nici menirea să i-o curme.

Vremuri noi, de împlinire,

noi, ca oameni vom cunoaşte,

Într-o lume care moare

e ştiut că se va naşte,

Noi vom trece peste praguri

şi va fi să n-avem teamă,

Tu, prin el te vei renaşte

fiidu-i lui, de-a pururi mamă!

Renăscând cu viaţa

Şi dacă aş putea să-ţi spun acum
De unde până unde ţine viaţa,
Chiar de aş şti că-i cel din urmă drum,
Eu aş pleca şi-aş lua cu mine ceaţa.

Dar ştiu că e nevoie să rămân
Să-ţi fiu şi piedestal, să-ţi fiu şi treaptă,
Şi doar spre Cer privesc, el mi-e stăpân
Când spun că merg pe-aceeaşi cale dreaptă!

Că n-am de unde să găsesc un cot
Pe care să dispar fără să-mi pese,
Căci nu mi-e dat să mă prefac în ciot
Îndoldorat şi galonat cu trese.

Şi mă aplec, cad, simt că mă cuprind
Rafalele ce-mi ies mereu în faţă,
Însă în jocul lor eu nu mă prind
Eu caut drumul şi răzbat prin ceaţă!

Iar dacă vântu-l simt împingător
Spre nu ştiu ce absurde căi străine,
Stau drept şi de-i nevoie mai şi mor,
Căci doar un drum îmi este pentru mine!

Şi tare-aş vrea să pot să-ţi spun acum
De unde până unde ţine viaţa...
Dar vom răzbi şi renăscând din scrum,
Uita-vom norii ce coboară ceaţa!