Tăcut, întîrziind

E linişte şi s-a făcut târziu...
Încerc să scriu şi-ncerc să ştiu ce scriu...
Cu sufletul atât de plin mi-e greu...
Mă tot întreb: de ce acesta-s eu?

E vremea lumii dusă spre pierzare,
Şi tot mai mulţi se sting, nevinovaţi,
Spre ce-i mai rău atâţia au chemare,
Cei ce sunt buni sunt tot mai mult uitaţi.

E frig în case, mor bătrâni de foame,
Copiii mor ucişi de-ai lor părinţi,
Şi deznădejdea-i pusă în reclame
Iar cei mai răi se vor al lumii sfinţi.

E grea tăcerea... dar încerc să tac,
Oricum, altceva nu mai pot să fac...
Cu sufletul atât de plin mi-e greu...
De ce mă vreţi tăcut, aşa, mereu?

E prea-ncărcat altarul suferinţei,
S-a adunat tot ce-i mai anormal
Şi-n plânsu-ndurerării şi nefinţei
Uităm să mai trăim în mod real!

Când clopotele bat, nu-i de-ndoială
Că timpul trece totuşi peste noi...
E de ştiut, vom da o socoteală
Aici dar şi în vieţile de-apoi!

E linişte şi s-a făcut târziu...
Încerc să scriu dar nu ştiu ce să scriu...
Şi tac deşi îmi este greu să tac,
Şi-mi este greu cu mine să mă-mpac!

Naufragiat

Se scaldă în furtună zarea,
Nici umbrele nu mai au chip,
Se-apleacă peste sine marea,
Sfârşind pe-al malului nisip.

Lumina-i semn de depărtare
În noapte trăznetul dă veşti,
Şi vântul urlă tot mai tare,
Strivind destine pământeşti.

O scândură, în rătăcire,
Ca semn al unui vis uitat,
Pe-a valului nemărginire,
De ţărmuri s-a apropiat.

Punându-şi frica în cuvinte,
Un om stătea de ea lipit,
Şi se-ntreba cu luare-aminte,
Dacă e-n vis, ori s-a trezit.

"E-aşa-ntuneric... mare-i marea...
Toate se zbat neîncetat...
Şi-ndepărtată-i depărtarea
Când rostul vieţii-i demolat.

Timpu-i trecut... destinul cere
O nouă zi de început,
Trecutul e doar o părere...
Deja-i tăcut, deja e mut!"