Ca Nero...

Precum făcut-a Nero, câteodată,
Aş vrea întregii lumi să îi dau foc,
Din temelie să se ardă toată
Ca să se poată face alta-n loc.

M-am săturat de cei ce văd lumina
Ca ceva ireal şi insipid
Şi-n lipsa ei ascunsă-i toată vina
Celui tiran... şi-s alţii puşi la zid.

Ne închinăm, cu multă nepăsare,
Impuselor, lumeştilor criterii,
Şi tot servim idei complementare
Celor ce-n drum ne pun numai mizerii.

De cei ca Cezar este lumea plină,
Şi Cleopatra încă e un mit,
Dar vinovaţi sunt cei fără de vină
Că pot trăi-ntre muchii de cuţit.

Îmi vine să-i dau foc, să văd cum arde,
Cum pulberea se face praf şi fum,
Cum cad blazoane şi dispar stindarde,
Şi amintirea lor dispare-n scrum.

Nu-s mulţi cei care vor să înţeleagă
Că nu-i nimic la voia întâmplării,
Că-i un cazan în clocot lumea-ntreagă,
Pusă mereu sub semnul întrebării.

Autograf şi formă

Eu nu mai am pe nimeni, ştiţi şi voi
Sunt rătăcit prin viscole şi ploi,
Şi ştiţi şi câtr vorbe se aud,
Când dau de ştire adevărul crud...

În umbra mea cuvintele-mi adun
Şi ceea ce-i de spus, în scris, tot spun,
Chiar dacă zac sub maldăre de praf
Şi-s, pentru mulţi, doar un autograf.

Din vorbă-n vorbă trec şi pun accent
Pe adevărul ce îl simt absent,
Şi-mpart pe doi, din când în când, la doi...
Absurdul cert al vremurilor noi.

Când despre vremuri vechi îmi amintesc
În juru-mi doar tăcerea o găsesc,
Nu mai vorbesc, am timp destul să scriu...
Oricum, destule las pe mai târziu.

Spun multe-n vorbe greu de înţeles,
Neacceptând absurdul ca progres,
Şi nici nu sunt adept consensual
Mereu prezentului discurs banal.

Tot ce-am trăit îmi este amănunt
Cu care definesc ceea ce sunt,
Viaţa în minte-mi scrie olograf
Eu doar redau, semnând, autograf.

Cândva ploua, şi astăzi o doresc,
Chiar dacă-i rece pot să o-ncălzesc,
Mă simt o formă de gheţar topit,
Mult prea bătrân şi reîntinerit.

Iremediabilul himeric

Mă-ntreb de-ai fi uitat aşa curând
Promisiuni ce le-am făcut în anii
Demult trecuţi, puţin înţelegând
Că-n toamnă, totuşi, goi rămân castanii...

Ne întrebam cum urcă în văzduh,
Atrase de al zborului miraj,
Frunze mânate de un straniu duh
Pierzându-şi al finalului curaj.

De când te caut unde n-am ajuns
Cu paşii obosiţi de-atâtea toamne,
Ca să găsesc măcar un vag răspuns
Atâtor întrebări… Dar unde, Doamne?

E-atâta-ndepărtare între noi,
Real trăim doar visul repetabil
Suntem înstrăinaţi şi-n suflet goi,
Şi ni-i trecutul iremediabil.

Să mă opresc? În care anotimp
Vom regăsi o nouă primăvară,
Când nu vom fi cu viaţa-n contratimp,
Şi nu o vom privi-o ca povară?

Tu mă mai ştii? Mai poate vorba ta,
Să dea-nţeles trăirii ce-o aveai
Când prin simţire binecuvânta
Şi deschidea o poartă către rai?

Am întrebări dar n-am nici un regret,
Durerile-au murit sub anestezic,
Uitarea-mi e îndemn şoptit, discret,
Să plec dintr-un trecut acum himeric!

Absent nemotivat

Noaptea se trece ca un râu de smoală,
Luna-i ascunsă, parcă dinadins,
Nu simt nimic, simt numai perna goală,
Rătăcitor mă simt, ca un învins.

Mă simt, cu totul, scufundat în beznă,
Mă-mpiedic uneori de câte-un gând,
Un demon mi se-agaţă de o gleznă,
Iar îngerii stau pe la geam plângând.

Câte o rază vine de departe
Şi pe pereţi, jucând intermitent,
Noaptea mi-o rupe-n două şi desparte
Gândul de vis, trecutul de prezent.

Caut de toate, printr-o amintire,
Găsesc frânturi de gând înălţător,
Şi drumu-mi ocolit printr-o pornire
Ce m-a făcut mereu căutător.

Nu am fugit de fapte niciodată,
Doar uneori am mai întârziat,
Sunt vinovat, nu viaţa-i vinovată,
Că azi îmi sunt absent nemotivat.

Sunt uneori, cuprins de îndoială,
Sunt amalgam bizar de contradicţii,
Că, reluând, haotic, o greşeală,
Sunt la cheremul multor interdicţii.

Şi noapea-i neagră, chiar şi luna-i nouă,
Perna e udă... Cred c-afară plouă...

Mic dicţionar

Când viaţa se înnoadă şi deznoadă,
Esenţialul trece-n înţelesuri,
Neînţelesul îşi găseşte sensuri
Şi toate se-mbulzesc a fi dovadă.

Tăcerea e un vis urât, de groază,
Cu gânduri care zboară stoluri, stoluri,
Şi mintea-şi face armă din simboluri
Care ucid orice-nceput de frază.

Tăcerea dintre noi e bob-zăbavă
Care dă foc fireştilor emoţii
Şi, la pachet, ca marfa la promoţii,
Degrabă pune-n suflete otravă.

Cuvintele sunt picături de rouă
Ce viaţă dă petalelor de flori...
Rostindu-le, descoperim comori
Şi viaţa o-mbrăcăm în haină nouă.

Cuvântul spus e ca o simfonie
Armonizată-n game şi acorduri,
Ce-n liniștea adâncilor fiorduri
Se-arată în măiastra-i simetrie.

Iubirea e un tot născut din toate,
Nu-i marfa ce o vând, în târg samsarii,
E o simţire ce, topind gheţarii,
Din piatră seacă apă vie scoate.

Iubirea e puterea de a trece
De orice piedici, chiar de pragul morţii,
De-a face într-o zi cât alţii-n zece,
Şi-a izbândi oricum ar cade sorţii...

Fără iubire-i mare sărăcia,
Săraci ajung cei ce nu pot iubi
Şi mor, nemaiavând de ce trăi,
Avându-şi deja moartă bucuria.

Neclarul clar

Acum, când mulţi, văd clar aceasta viaţă
Că trece fără a-şi avea motiv,
E timpul de-a da cărţile pe faţă
Şi-a nu vorbi de ea rezumativ.

Un mare nefiresc se vede-n toate
Absurdul în trăiri s-a cuibărit,
Pe cel nedrept minciuna drept îl scoate
Şi-i condamnat acel ce e cinstit.

Zilele-s grele, altele mai grele
Prin toate se arată a veni,
Cei ce fac bine, făcători de rele
Sunt arătaţi de cei ce-atât pot fi.

Dorinţele cu viaţa n-au a face,
Sunt mai de preţ şi puse mai presus,
Războaiele se fac pentru o pace
Aducătoare de dureri în plus.

De toate ştiu cei ce nimic nu-nvaţă,
Cei învăţaţi sunt cei mai criticaţi,
Se cumpără, se vinde, ca la piaţă
Unii se vând, voindu-se bogaţi.

Puţine fapte, vorbe la grămada,
Dar şi în vorbe mulţi la-ntors o dau,
Mulţi se aduc pe sine ca dovadă...
Li-i de ajuns... De unde lua, nu au.

Ce nu-i ştiut mereu se presupune,
Puţini la-văţătură îşi vor spor,
Părerea mulţi şi-o dau, voind a spune,
Că şi un drum prin gropi este uşor.

Esenţa la nimicuri se rezumă,
Absurdul ne-a rămas primordial,
Şi-i postulat că doar ce se consumă
E valoros şi, clar, esenţial.

Totuşi, ştiu

Ceru-i de plumb... Afară simt că plouă,
Şi plouă şi în sufletu-mi pustiu,
Lacrimi de dor cu-n vag parfum de rouă
Îmi spală ochii ca, văzând, să ştiu...

Cândva, trăite clipe împreună
Le-am vrut furate trecerii-n zadar,
Azi, amintirea lor, inoportună,
Împarte timpu-n dulce şi amar.

Şi nu mai știu dacă e luni sau miercuri,
Nici dacă ceru-n nori s-a îngropat,
Dar văd, pe luciul apei, numai cercuri...
Şi astfel ştiu că nu a îngheţat...

Umblu, desculţ, în fiecare seară
Pe-aleile din sufletu-mi tăcut,
Melancolia-mi cântă la vioară,
Iar eu îi cer trăiri cu-mprumut.

Acum adun firimituri de vise
Rămase-n pliul unor amintiri,
În timp mă-ntorc, şi faptele promise
Sunt doar însemnul unor rătăciri.

Şi nu mai ştiu dacă e marţi sau vineri
Când ceasu-n turn dă veste că-i târziu,
Dar văd că-n amintire suntem tineri...
Şi văd că, a iubi, eu totuşi ştiu...