Condiţia de a refuza

Azi îmi refuz o ultima dorinţă
În ceea ce mereu am tot crezut,
Şi-mi las orice speranţă în trecut,
Ucisă, umilită-n neputinţă.

Refuz de pe acum orice-ntrebare,
Nu vreau să mai aud vreun răspuns,
Ceea ce ştiu îmi este de ajuns,
Nimic nu-i vechi, nimic nu-i nou sub soare.

Refuz să mai vorbesc de omenie,
De ceea ce-nţeleg ori nu-nţeleg,
De ceva-i spart îl iau ca un întreg
Ce spart mi se arată numai mie.

Refuz chiar să privesc spre înainte,
Nu mai privesc deloc spre orizont,
Să nu aduc cumva vreun afront
Celor ce-mi spun că nu prea sunt cuminte!

Refuz orice situaţie reală,
Părerea pentru mine o reţin,
Prefer să îmi duc viaţa clandestin
Prins de idei la mare-nghesuială.

Refuz a fi doar o utilitate,
De a fi bun doar ca un ajutor,
Iar la nevoie ţap ispăşitor
Chiar pentru cele ce vor fi-ntâmplate.

Refuz orice, îmi e destul o rană,
Refuz dar nu mă las deloc înfrânt,
De-ar fi să mor şi-n ultimul cuvânt
Vorbesc despre condiţia umană.

Avutul dor

Sunt om, deci sunt şi eu un Univers,
De-aceea mă şi simt universal,
De-aceea merg oriunde am de mers
Şi omul îmi e drag şi-mi e egal.

Nu-mi port tăcerea ca pe-un talisman
Ca să mă ştiu de toţi bine văzut,
Nici nu vorbesc, cum unii fac, în van,
Doar ca s-arăt că nu-s un om tăcut!

Sunt cel ce sunt şi-mi las cuvântul spus,
Nici nu-l grăbesc, nici nu îl domolesc,
Şi nici de timp nu mă mai las sedus
Când vrea să-mi ceară să îmbătrânesc.

N-am teamă dacă cerul e-norat,
Ştiu că în zori va fi din nou senin
Şi mai curat. De ploaie fiind spălat
Pot să prevăd furtunile când vin.

Sunt om, ca om am multe întrebări
Ce-şi au şi dau la altele răspuns,
Am drumuri şi-o mulţime de cărări
Şi nu am timp să fac ceva pe-ascuns.

Nu-mi este greu, dar nici nu-mi e uşor,
Să spun ce simt când mulţi mă izgonesc,
Să spun cuiva că tot mai am un dor...
Să fiu copil când spun că nemuresc!

Tăcut, întîrziind

E linişte şi s-a făcut târziu...
Încerc să scriu şi-ncerc să ştiu ce scriu...
Cu sufletul atât de plin mi-e greu...
Mă tot întreb: de ce acesta-s eu?

E vremea lumii dusă spre pierzare,
Şi tot mai mulţi se sting, nevinovaţi,
Spre ce-i mai rău atâţia au chemare,
Cei ce sunt buni sunt tot mai mult uitaţi.

E frig în case, mor bătrâni de foame,
Copiii mor ucişi de-ai lor părinţi,
Şi deznădejdea-i pusă în reclame
Iar cei mai răi se vor al lumii sfinţi.

E grea tăcerea... dar încerc să tac,
Oricum, altceva nu mai pot să fac...
Cu sufletul atât de plin mi-e greu...
De ce mă vreţi tăcut, aşa, mereu?

E prea-ncărcat altarul suferinţei,
S-a adunat tot ce-i mai anormal
Şi-n plânsu-ndurerării şi nefinţei
Uităm să mai trăim în mod real!

Când clopotele bat, nu-i de-ndoială
Că timpul trece totuşi peste noi...
E de ştiut, vom da o socoteală
Aici dar şi în vieţile de-apoi!

E linişte şi s-a făcut târziu...
Încerc să scriu dar nu ştiu ce să scriu...
Şi tac deşi îmi este greu să tac,
Şi-mi este greu cu mine să mă-mpac!

Naufragiat

Se scaldă în furtună zarea,
Nici umbrele nu mai au chip,
Se-apleacă peste sine marea,
Sfârşind pe-al malului nisip.

Lumina-i semn de depărtare
În noapte trăznetul dă veşti,
Şi vântul urlă tot mai tare,
Strivind destine pământeşti.

O scândură, în rătăcire,
Ca semn al unui vis uitat,
Pe-a valului nemărginire,
De ţărmuri s-a apropiat.

Punându-şi frica în cuvinte,
Un om stătea de ea lipit,
Şi se-ntreba cu luare-aminte,
Dacă e-n vis, ori s-a trezit.

"E-aşa-ntuneric... mare-i marea...
Toate se zbat neîncetat...
Şi-ndepărtată-i depărtarea
Când rostul vieţii-i demolat.

Timpu-i trecut... destinul cere
O nouă zi de început,
Trecutul e doar o părere...
Deja-i tăcut, deja e mut!"

Liber, foarte liber

Sunt om liber, foarte liber,

pot trăi sau pot muri,

pot iubi în miezul zilei

sau sfârşi în zori de zi,

sunt o simplă întrebare,

cu un complicat răspuns,

pot urca pînă la stele,

fără-a şti că e de-ajuns.

Sunt ca cerul nopţii, liber,

când mai jos şi când mai sus,

nimeni nu mă mai întreabă

ce-am făcut şi ce am spus,

sunt o simplă licărire

ce, mai toţi, cred că o văd

doar când viaţa-i o dilemă

şi le pare-a fi prăpăd.

Sunt om liber, foarte liber,

n-am ce da, n-am ce să cer,

ştiu ce-i viaţa, ştiu ce moartea,

am curaj să cred, să sper,

vin din marginile lumii,

însă eu n-o mărginesc,

în deplina-mi libertate,

n-am de ce să mă feresc.

Sunt ca fluturele care

simte ploaia după vânt,

simte vântul după forma

umbrelor de pe pământ,

caut boabele de rouă

ce, mereu, în zori de zi,

udă firul crud al ierbii

ce-şi doreşte a trăi.

Sunt om liber, foarte liber,

paşii singur mi-i măsor,

şi tot singur pot decide

dacă vreau sau nu să mor,

dacă merg spre mai departe,

dacă vreau să stau pe loc,

dacă vreau să fiu ca focul,

sau să ard cu totu-n foc.

Sunt aşa cum este firea

celor ce-şi doresc trăi

fără teama că li-i dată

datoria de-a muri,

sunt mai liber decât clipa

care ştie că a fost

şi-a dat timpului măsură,

şi a dat faptelor rost.

Sunt om liber, foarte liber,

sunt precum mi-e dat să fiu,

ştiu ce-nseamnă libertatea,

tot ce-nvăţ, învăţ să ştiu...

Da, nu...

Spun unii că uşor le faci pe toate
De te fereşti să spui un Nu, un Da,
Că marele succes îl are Poate,
Ce orişicine-l poate accepta...

E greu, aşa-i, să crezi că-n astă lume
Nu pierzi nimic dacă mai spui şi Nu,
Oricărui rău să poţi să-i spui pe nume
Fără să creadă mulţi că rău eşti tu...

Oricât ai vrea să îţi găseşti motive
Nici dacă vrei, n-ai cum să spui doar Da,
Când toţi se folosesc de adjective
Să crezi că sunt mereu de partea ta...

Spun unii că de vrei să ai de toate,
Tot timpu, orice-ar fi, să spui doar Da,
Chiar dacă ştii deja că nu se poate
Aşa, să laşi, ceva, în urma ta.

E mai uşor să vezi că-n astă lume
Eşti răsplătit de uiţi să spui şi Nu,
De uiţi că eşti un om, nu doar un nume,
Fără să creadă mulţi că rău eşti tu...

Oricât ai vrea să spui că-ţi ai motive
N-ai cum să vrei să spui mereu doar Da,
Când numai cei cu gânduri posesive
Se-arată-a fi mereu de partea ta...

Căutări, spre dimineaţă

Eşti ultima privire ce o am
Când clipelor le caut somn de noapte
Ştiindu-te vieţii ca balsam,
Dorindu-te şi vis şi gând şi fapte.

Şi între miez de nopţi şi zori de zi
Timpului meu te vreau mereu ştiută
Spre a-ţi avea, spre seară, dărui
Trecuta zi cu totul împlinită.

Tot trec spre timp trecut din viitor
Şi mă opresc mereu, mereu la tine,
De tine doar îmi este veşnic dor,
Şi chiar ţi-as spune, nu mă pot abţine.

Chiar dacă dau o raită prin prezent,
Această lume simt că e săracă,
Mă simt cumva, chiar eu, că-s repetent,
Că-nvaţă doar spre moarte să se treacă.

Dar când apari, în zări, în depărtări
Îmi amintesc de ce-am venit prin lume,
Şi-aştept hotarul marii întâmplări
Ce vieţii-n mod real, îi va da nume.

Privirea-ntâie-mi eşti... nu ştii c-o am
Când ochii-mi trec spre razele de soare...
Ştiindu-te vieţii ca balsam...
Eternităţii, lacrima-mi de soare...