Hai să ieşim în lume, la lumină, Hai să plecăm, altundeva, departe, Să fim noi doi, uitaţi de-a lumii moarte.
Să-ţi iei tot bagajul, pleca-vom pe mare, Nici eu nu ştiu unde, spre soare-răsare, Pleca-vom în noaptea uitată de lume, Alături de şoapta ce nu-şi are nume.
Diseară e lună sau poate sunt nori, Grăbeşte, grăbeşte, mă ia cu fiori, Plecând spre niciunde, pleca-vom în noi, Din lumea aceasta cu laşi şi eroi.
Iubito îmbracă o haină mai groasă, E noapte, sunt vânturi şi ceaţa e deasă, Îmbracă-ţi costumul de-not, de salvare, E poate furtună la noapte pe mare.
Dar, haide, grăbeşte, mult timp nu mai ai, Şi n-ai nici motive pe gânduri să stai, Pleca-vom departe, urca-vom în munţi, Ştiu locuri de taină, nu poţi să renunţi.
Pleca-vom diseară, pleca-vom la noapte, Trece-vom la gânduri, trece-vom la fapte; Nimic n-o să fie de mâine-ntre noi, Vom fi doi apatici zdrobiţi, amândoi.
Dar hai, fă-ţi bagajul, diseară plecăm, S-ajungem pe mâine, să nu aşteptăm, Vom fi laşi în lume, în viaţă eroi, Trăi-vom o viaţă, noi doi, numai noi.
Eu vin, vin diseară, să fii pregătită, Pleca-vom departe de orice ispită. Dar dacă-i furtună rămânem acasă. Şi-aici te voi face a vieţii mireasă.
Izbuc de valuri taie în epave Pustie drumuri, falnice cărări... Şi tot purtând un dor de depărtări, Simţind îndemnul marilor chemări, Ulise-şi simte visele bolnave
Toţi văd deşarte certuri de hotare, Mulţi cred că cearta-i semn de nou avânt... Tot aşteptând cu privegherea-n vânt Uită şi Penelopa de cuvânt, Făcând din el mereu o întrebare.
La ţărm doar valul este semn că vântul Plecat e-n larg, rătăcitor, pe mări... Cu-n înlemnit destin al altor zări, Cu o deşartă soartă de-mpăcări, Ulise-şi vrea, pe ţărm avea mormântul.
Nimic nu-i nou sub Ceruri şi sub soare, Timpul e tot mereu nerăbdător... Crezând că totul e întâmplător, Îşi vrea şi Penelopa alt decor, Chiar dacă întrebărea tot o doare:
Şi se întrebă, cumva cu mirare: Ulise-i dorul meu de depărtare?
