joi, 15 octombrie 2015

Cale de departe, spre mai departe

Avem trecut, avem prezent, şi va urma să avem viitor. Mereu avem însă lipsă de ceva, iar acel ceva nu îl putem, indiferent de ceea ce facem, indiferent ce căi căutăm, avea. Acel ceva este parte din noi, dar care nu poate fi azi, acum, înfăptuit, Acel ceva nu este o simplă faptă, aşa cum ar fi un simplu lucru, acel ceva e ceva care mereu, tot mereu, se face, prin trecerea prin prezent înspre trecut. Mereu depinde de ceva, de ceea ce se întâmplă imediat, în trecerea, prin întâmplarea imediată înspre următorul imediat, continuând înspre eternitate. Ne lipseşte, totdeauna prezentul următoarei clipe, viitorul...
Azi, mai mult poate, ca niciodată, trăim una din cele mai mari paradigme: fugim, cu viteze cât se poate de mari înspre viitor şi fugim, cu aceeaşi sau chiar mai mare repeziciune, după aflarea, ştiinţa sau cunoaşterea adevărului. Marea fugă ne fură de simţiri, ne pune trăirile la colţ şi, pentru a suplini pierderea, întru a nu decade în mândria noastră de proprii stăpânitori, ne îndatorăm, în contul veşniciei, mersului involutiv. Azi ştim mai multe dar cunoaştem tot mai puţine, iar înţelesurile, aproape cu totul, ne scapă. Căutăm explicaţii, nu ne mai putem explica nimic, dar avem pe buze scuza că nu avem timp de a mai căuta explicaţii. N-avem timp să înţelegem de ce ne naştem, de ce trăim, de ce vrem, prin copii, în această lume să lăsăm o urmă... N-avem timp să mai înţelegem noi, aşteptăm de la alţii explicaţii, de ce unele sunt într-un fel, altele în alt fel. Nu mai avem timp nici să înţelegem că lângă noi sunt oameni care îşi fac timp să înţeleagă, care ne pot explica... ei sunt deja etichetaţi şi, de multe ori blamaţi, fiind prea aproape ca să înţelegem că că ei pot înţelege...
E, firesc, un drum, nevăzut, însă asemenea cu unul pe care îl mergem, viaţa. Ştim de unde venim, ştim unde am ajuns, alţii, fără ca noi să le spunem, nu au de unde să ştie de cât de departe sau de aproape venim, cât de departe este departele sau cât de aproape este aproapele... Prin viaţă este la fel; este la fel... doar dacă vrem să înţelegem. Numai noi ştim care au fost realităţile vieţii noastre, numai noi putem să întregim corolarul care ne defineşte în faţa oricui. Numai noi, noi putem şti întregul, fiindcă oricare alţii nu pot să vadă decât fapte şi urmări, zbaterile şi tot ceea ce e în minte şi în suflet, sunt transparente numai în măsura în care le putem asocia cuvinte care să le cuprindă întru totul. Ceea ce am fost rămâne, oricum, o etichetă pe care o pun alţii, dinamică şi mereu cu amprenta celorlalţi. Cu adevărat numai noi ştim şi ce am fost, şi cine suntem, şi de unde am plecat, şi cum ne este mersul, şi încotro am vrut să mergem, şi încotro, după atâta deja mers, vrem să mergem.
De unde venim şi cât de departe venim, azi sunt doar întrebări pe care puţini le mai pun şi puţini şi le mai pun. Greu chiar, imposibil nu e deloc greşit a se spune, este ca într-o lume prinsă în corzile materialismului pe care are curajul nebunesc şi puterea drăcească de a-l nega, este ca altfel decât depărtarea care se măsoară, în realităţi sau raportată la un timp relativ, şi relativ nu prin simţire, ci prin comparaţie cu ceea ce realul, materialul pune la dispoziţie sau omul şi-l permite. Şi toată nerăbdarea de care dăm dovadă pe ceea ce materialul ni-l pune la dispoziţie se bazează. De mirare este faptul că încă nu s-a ajuns la dorinţe de a exista metode de grăbire a zămislirii unui copil. Mă gândesc uneori că, fără a se recunoaşte, materialul, în această “cauză”, se ştie învins, cu mâinile legate...
Ne grăbim, ne grăbim firesc, dar tot mai mult ne grăbim înspre nefiresc. Graba strică toată treaba, cea mai mare dintre ele fiind viaţa... Şi ne tot grăbim, ne tot grăbim şi uităm încotro ne grăbim, şi graba ne face să trecem pe lângă detalii fără să ne mai pese, trecem de ele uitând să înţelegem ceva din ele. Din grabă nu mai învăţăm decât, eventual, din cele scrise, nu mai învăţăm din greşelile altora dar, şi mai absurd, nici dintr-ale noastre. Nici lenea, nici prostia, nu sunt adevratele motive ale lipsurilor din ale ştiutelor, ci această mare, nebunească, neomenească grabă!
Grăbiţi fiind, am devenit nişte rătăciţi şi persistăm în a rătăci. Graba e efectul fricii pe care o trăim şi insistent vrem să o o trăim, ca prin ea, prin modul în care ne face să ne manifestăm, să dovedim preocuparea pentru viaţa de zi cu zi, interesul pentru bunul mers a toate. Frica, frica de moarte, fie ea de cum ar fi să fie, firească sau doar a unor mofturi sau năravuri, e omniprezentă. Vinovaţi suntem noi, oricât am căuta altceva... Spunem că e viaţa, spunem că e societatea, spunem despre faptele altora că ne fac să trăim cu frică, dar trebuie să privim înspre noi. Să privim spre noi şi să ne reamintim cine am fost, cine suntem, ce am fost, ce suntem, de unde venim, unde am ajuns, de cât de departe venim şi ce înseamnă aproape...
Îşi au rostul lor vorbele vechi, dar nici de ele să ţinem seama, graba nu ne lasă. Însă grăbiţi suntem să uităm de unde am plecat, grăbiţi suntem să ştergem orice urmă din trecut. Ne este frică de trecut din acelaşi motiv: pentru a nu recunoaşte că, sub sabia grabei, o sabie mai ameninţătoare decât sabia lui Damocles, ne-am prins în hora unor fapte ce numai mintea de pe urmă a vrut să le înţeleagă. Şi ne mai este frică de trecut pentru că, din grabă, nu ne permitem răgazul de a ne reaminti şi, dacă ar fi nevoie, povesti altcuiva care, ca şi noi, grăbit fiind, nu-şi face timp nici să asculte, nici să înţeleagă. Ne mândrim, uneori, că am putut să luăm omul aşa cum este (un mod extraordinar de bun) dar nu ne mai trebuie să înţelegem că aşa ne-am aventurat pe calea primejdiei care stă la pândă, pentru că nu am înţeles niciodată de ce este aşa cum este. Am preferat să ne aratăm tuturor, inclusiv nouă înşine, că suntem oameni slabi, fără puterea de a ne asuma eventuale şocuri, conflicte cu principiile noastre, considerând că aşa am ajuns la nivelul în care nu avem prejudecăţi şi nu emitem judecăţi, însă adevărul e că nu suntem deloc liberi, că judecata omului nu este ceva ce lipseşte cu desăvârşire. Fiindcă fără a judeca faptele, nimic nu se face înţeles, şi nimic nu este acceptat. Se judecă în mod tacit, se pune o etichetă, chiar inconştient pe om, al prezentului sau al trecutului şi, în grabă, se vrea a se merge mai departe!
Dacă am vrea să stăm, dacă e nevoie chiar strâmb, pentru a judeca drept, am căuta să ştim, aşa cum căutăm drumurile mersului, cât de departe se vine în acest prezent, cât şi cât de greu a fost drumul vieţii. Câţi paşi au fost făcuţi şi cum au fost făcuţi, dar mai ales de ce au fost atâţia şi aşa făcuţi. Trebuie să nu fim cei care oligăm pe alţii, ori chiar pe noi, să se dezică de ceva... Şi vom găsi că puţini vin de aproape, chiar dacă nu foarte mulţi vin de prea departe şi foarte departe. Vom găsi paşi vruţi şi paşi nevruţi, paşi mânaţi de firesc, ori de dorinţă, sau împinşi de la spate, paşi opriţi, ori de alţii împiedicaţi. Vom găsi departele în realităţi, ori în înţelesuri, iar acolo unde nu putem cuprinde nici cu gândul, îl vom găsi în ceea ce face să se spună că cineva, acel care are acolo departele, este cu ceva mai mult decât ceea ce deja e mult. Nu îmi vine să fac referire la aproape, fiindcă aproapele se arată, repede singur.
După cum bate vântul se mişcă frunzele, nu însă la fel şi copacii... Frunzele, se ştie destul de bine, stau agăţate, nu au rădăcini. Dinspre departe, ca timp, vin copacii, nu frunzele care sunt, mai totdeauna, reprezentatele efemerităţii. Înţelegând rostul copacilor, se poate să existe şi înţelegerea acceptării necondiţionate a frunzelor de a nu avea puterea de a sta neclintite, când vânturile le biciuiesc. Multe sunt şi faptele omului care stau la dispoziţia efemerităţii... Dacă rădăcinile nu au fost lăsate la o parte, se clatină coroana, se clatină copacul, dar nu se mişcă din loc, nu se apleacă, nu face plecăciuni şi închinăciuni unei realităţi trecăoare. Oamenii s-au dedat la năravul de a-şi tăia rădăcinile, de a se dezice de ele, dar nu au luat aminte la mai multa repeziciune cu care se ivesc, din senin, furtuni. Acela care-şi neagă rădăcinile, trecutul său şi al neamului său, ajunge să fie îngenuncheat şi folosit de către oricine, ba chiar el, neavând pe ce se sprijini, zice că-şi găseşte sprijin în ceea ce este, ajungând să pună preţ pe ceea ce este el, sau parte din el, vânzându-se. Chiar şi cei care vin de foarte departe – deşi rar se întâmplă – de nu îşi ţin tolba trecutului legată, întru totul ca cei care n-au învăţat rostul memoriei, ajung.
Vom avea viitor, dar viitorul nu este, în nici un fel rupt de trecut. Previzibil este viitorul, dacă trecutul nu este, din mândrie, aruncat la gunoi, însă cu totul imprevizibil este pentru cei care îşi neagă faptele, ba chiar ajung la negarea numelui.
Ca să nu mai fie multă bătaie de cap cu ale unora căutări despre mine, am ales să las, pentru uşor înţeles, spus, aşa cum mi-a fost mie dat să spun, atunci când faptele erau fapte, ori mai târziu, când ele îşi căutau un loc înspre adormire, sau când mi se făceau oglindă, pentru a-mi avea înţelesuri, câte ceva, relevant mie, din viaţa mea. De-aceea am readus poezii ale trecutului şi pus alături de cele ale prezentui. Clipei de faţă nu-i pot cere să arate elocvenţe, clipa de faţă este un reper, faţă de ea, cei ce vor a înţelege, vor puncta aproapele sau departele meu, sau poate chiar îmi vor înţelege motivaţia pentru care spun, din când în când, poveşti despre acasă, acel acasă de nicăieri aici, ori de ce câteodată zic de întâmplările care îşi au trecut, venind dinspre viitor, dorindu-se făptuite. Eu unul nu am cum să fug de realitatea mea, şi, oricât de departe îmi este să simt departele drumului meu, ştiu că, e firesc să merg mai departe, oricum...

miercuri, 14 octombrie 2015

Sărbătoare de-mprumut

Nimic nu este pur întâmplător,
Spun cei ce ştiu trăi o întâmplare
Şi zi de zi îşi fac o sărbătoare
Trăind firesc ce dat le este lor.

Mulţi însă uită ceea ce-i normal
Sărbătorind doar legi şi doar decrete,
Dorindu-şi fapte, nu trăiri, concrete
Gesticulându-şi fuga-n ireal.

Acum e straniu… Rar, atât de rar,
Se spun cuvinte înduioșătoare,
În ziua decretată sărbătoare
A celor ce iubesc fără habar.

Şi-mi e mirare că-n această zi
Un fel de fericire eclipsează
Trădarea celor mulţi, ce doar mimează,
Crezând că pot, într-adevăr, iubi.

Perechile-ncurcându-se, şarmant,
De parcă sunt ieşiţi de la-nchisoare,
Privirile dorinţelor ştrengare
Arată că atât e relevant.

De câţiva ani, fireşte, an de an,
Nevasta redevine şi iubită,
Şi-n fel şi chip, de soţ, e răsplătită,
Cu-n ritual transcris după un plan.

Sau el şi ea, doi snobi împătimiţi,
Încolăciţi prin hrube sau taverne,
Îşi şuşotesc poveşti cu baliverne,
Crezându-se de-a dreptul fericiţi.

Nu le mai pasă dacă doar o zi,
Vor fi dorind să creadă în iubire,
Sau chiar se ştiu, deja, în amintire,
Aşa cum definesc pe a iubi.

Mulţi se întreabă: Câte-n locul ei,
Au fost, minciunii lui, ascultătoare,
Şi câţi ca el, în zi de sărbătoare,
Erau cuceritorii de femei?

Minciuni cu rost, dar multe fără rost
S-au inventat pentru o zi anume,
Când şi divorţul e un dar de nume,
Trecut în contul dragostei ce-a fost.

De câtva timp, ne punem la mezat
Trăiri sortite-a fi-mbucurătoare
Celor ce ştiu că-n somn nu se prea moare,
Când viaţa li-i trăire chiar şi-n pat.

Trăim în sărbători de împrumut,
O cheltuială mare mare ni-i ştiinţa
De-a-nlocui cu nechezol credinţa,
Uitându-ne cu silă spre trecut.

Doamne, te-ntreb, tu cum mai socoteşti
Când vezi cum este-n lume, astăzi, viaţa,
Şi toţi au învăţat să facă piaţa
Plătind dezmăţul firii omeneşti?

Şi cum se poate drum, să-şi aibă, drept,
Când dragostea e tot un fel de rană,
Cea care, prin condiţia umană,
E-acum ajunsă doar un vag concept.

marți, 13 octombrie 2015

Fine dezacorduri

Trăim pierduţi în lumea de iluzii,
Ne văd copacii, goi, sub clar de lună,
Ascunşi în haine pline de confuzii,
Şi doar ce vrem se-apucă să ne spună.

Seducătoare-i umbra unor focuri
Ce ard furtuna razelor de soare,
Dând nume unor părăsite locuri
Desprinse din poveşti nemuritoare.

De la-nceput noi vrem să ştim finalul,
Şi tot grăbim motivul spre-mplinire,
Chiar dacă măsluim concret banalul,
Numindu-l o secvenţă de iubire.

Cărările se pierd între apusuri,
Privindu-se-ntr-a nopţilor oglindă,
Făcând din vise pragul dintre visuri
Când somnul vrea trăirea să cuprindă.

Pian cu multe fine dezacorduri
Ne este viaţa… Pură întâmplare,
Ca şi un val redus, între fiorduri,
La simpla-i amăgire că e mare.

Ne este traiu-n sine iluzoriu,
Cu ancore constrânse de regrete
De-a-ncetini deriva-n derizoriu,
Şi eludarea faptelor concrete.

luni, 12 octombrie 2015

Mai departe, oricum

Te-am întâlnit… Erai ca orice fată…
Prin părul tău o rază rătăcea,
Şi-n ochi ţi-avei o lacrimă curată,
Ce-n noapte cu o stea se confunda.

Sub talpa ta se mistuia o cale
Ce nu ştiam că drum ni se vroia,
Doar te priveam mergând parcă agale
Cu teamă de eternul "va urma".

Am vrut să ştim cum trece înserarea
Dacă-o-trăim nepăsători de ea,
Dacă lăsăm deoparte depărtarea
Şi vrem tăcuţi a ne împreuna.

Doar ochii tăi, nevinovaţi, prin noapte
Mi-au spus că e firesc a se-ntâmpla
Minunea ce-ai rostit-o printre şoapte,
Şi ne-ai făcut pe noi părtaşi la ea.

În zori de zi, plecai fără te teamă,
Ca să te-ntorci când iar se va-nsera,
Ştiind speranţa mea care te cheamă,
Într-un perpetuu, nobil, "va urma"!

Şi-a fost din nou o seară, altă seară,
Venirea ta mereu o-nsenina,
Nici luna nu voia să mai rasară
Decât când tu te oglindeai în ea.

Zorii de zi veneau în grabă mare,
Uitai să-mi spui că nu mai vrei pleca,
Privindu-te, n-aveam nici o-ntrebare,
Vedeam dorinţa în privirea ta.

Te întâlnisem cândva, într-o noapte,
Când luna alte drumuri mi-arăta,
Mi-am amintit când, iarăşi, printre şoapte
Mi-ai spus că multe, tot mai multe vor urma…

sâmbătă, 3 octombrie 2015

Dimineaţă fără suflet

În ziua ce va fi să se arate
De nu mă veţi mai şti pe nici un drum,
Nu vă-ntrebaţi nimic, dacă se poate,
Priviţi firesc plecarea-mi în postum.

Chiar dacă amintirea mea persistă
Şi lacrima din ochi va vrea să cadă,
Gândiţi-vă că cel ce-a fost există,
Doar s-a-mbrăcat în falduri de zăpadă.

Şi fiind plecat spre lumile eterne,
Prin labirintul vieţii s-a-ncurcat
Cu amintirea unor vechi taverne,
Pe un hotar de lacrimă udat.

Şi-apoi să vă-mpăcaţi cu gândul rece,
Că-mi este chipul plin de tonuri stinse,
Că pot chiar şi izvoarele să sece,
Când pe pământ cad ceruri albe, ninse.

Îmi voi păstra speranţa de dreptate,
Lăsând-o-n tot ce poate dăinui,
Ca să-mi trăiesc deplina libertate
Consensual cu felul de a fi.

Dorinţa-mi e, și veșnic va rămâne,
Să-mi fie drumul fără gând de lacrimi
Şi numai apa-n curgere să-ngâne
Această viaţă de iubiri şi patimi.

vineri, 2 octombrie 2015

În noaptea fără stele

Când mi-e noaptea fără stele,
Înspre creste-nourate
Plec în gândurile mele
Ca să uit, cumva, de toate.
Şi chiar dacă, sus, pe creastă
Bate vântul în rafale,
Spun că-i doar o zi negastă,
Şi pornesc, spre Cer, agale.

Nu mă-ndemn nicicum la fugă
După stele căzătoare,
Graba nu mă mai subjugă
În promisa-i desfrânare.
Văd cum frunza se apleacă
După cum vântul o-mpinge,
Şi-nţeleg că-n piatra seacă
Numai focul nu se stinge.

Judec fapta întâmplată
Aşa cum am învăţat,
Să ştiu dacă şi-altădată
Tot la fel s-a întâmplat.

Când o stea văd în răscruce,
Îmi adun o remuşcare,
Că mă cheamă şi mă duce,
Peste vaduri, la izvoare.
Şi tot stăruie-n furtună
Când e noaptea infinită,
Parcă vrea ceva să-mi spună,
Despre-a umbrelor ispită.

Şi-nfăşor cu ruga sfântă,
Un biet înger fără viaţă,
Doar tristeţea mă încântă
Când culeg lacrimi din ceaţă.
Îmi tot spune nălucirea
Să încerc urma de ură,
Că nu știu de nu-i iubirea,
Cea care speranţa-mi fură.

Sfătuit de vise grele,
Ca oricare om de rând,
Vreau ca-n noatea fără stele
Să fiu eu şi al meu gând.

duminică, 27 septembrie 2015

Între noapte şi viaţă

Faţă în faţă, doar atât: o noapte,
Ţi-aş spune că e tot cât te doresc,
Că nu-i nevoie de prea multe fapte
Ca totul să rămână în firesc.

O noapte-n care, numai eu cu tine,
Să fim o lume-n care tu mă vrei
Ca să-ţi iei tot ce ştii că-ţi aparţine,
Şi nemuririi să îi dai temei.

Ascuns aş ţine ce prin gând îmi trece,
Că nu ne-ar fi o noapte de ajuns
Ca al dorinţei rost să se înece
În fantezia altui drum ascuns.

Cu mult mai mult, nu-ncape îndoială,
Gândul ţi-ar spune că te-aș tot voi,
Şi-n taină-mi face chiar o socoteală,
Care mă-ndeamnă tot a te minţi.

Trăind cu tine, ai putea-nţelege,
Că te-am minţit vorbind de doar o zi,
Că m-am minţit crezând în gând ca-n lege,
Negând că pot la nesfârșit iubi.

Sufletu-mi spune că o viaţă-ntreagă
Nu s-ar sfârşi dorinţa de acum,
Că fiecare faptă un nod leagă,
Și nod cu nod spre Cer se face drum.

Faţă în faţă spus, aş zice-o noapte,
În gând mi-ar fi să spun că-i prea puţin,
O viaţă-ntreagă ţi-aş vorbi prin fapte,
O veşnicie-aş vrea… Dar mă abţin...

Dar tot o noapte-ţi spun, că nu-păcat
Când totul e din suflete plecat...